Epistola Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae către seminariștii buzoieni (1991)

Iubiţi elevi ai Seminarului Teologic din Buzău,

 

Am aflat prin poetul Ioan Alexandru despre hotărârea voastră binecuvântată de Preasfinţitul Episcop Epifanie de-a sărbători modesta mea persoană şi opera mea teologică, astăzi, în Duminica Ortodoxiei din acest an. Ştirea aceasta m-a pus într-o cumpănă în privinţa răspunsului ce se cuvine să vi-l dau, dată fiind voinţa mea de-a nu păcătui împotriva omeniei ce m-am silit să o păstrez în cursul vieţii mele. Pe de o parte, această simţire mă îndeamnă să dezaprob hotărârea voastră de a mă sărbători. Pe de altă parte, atenţia iubitoare ce-aţi manifestat-o faţă de mine îmi cerea să nu mă arăt nepăsător faţă de voi.

Până la urmă, am socotit că pot împăca aceste două simţiri ce par contradictorii, făcând din cuvântul meu de mulțumire un mijloc de încălzire a inimii voastre pentru dragostea lui Hristos, aşa cum m-am silit să o fac, cu modestele mele puteri, prin tot scrisul meu.

Din tot sufletul vă îndemn, deci şi cu acest prilej, să folosiţi tot ce învăţaţi în cursul petrecerii în seminar spre a vă pregăti pentru o slujire preoţească deplin devotată Domnului nostru Iisus Hristos.Cugetați neîncetat să vă dăruiţi toată viaţa Mântuitorului, ca din această unire cu El să dobândiți cât mai multe din bunătăţile Lui şi deci fericirea vieţii veşnice.Să vă adânciţi în gândul că în afara Lui, ca Fiul lui Dumnezeu Cel venit pentru noi şi jertfit din iubire pentru noi, viaţa noastră nu are niciun sens sau e sortită unei morţi spirituale veşnice. Numai din iubirea Lui ne poate veni fericirea veşnică. Iar dovada că vom avea iubirea Lui o avem în iubirea noastră faţă de El şi faţă de semenii noştri.

Dacă orice om va suferi de urmările unei veşnicii chinuite, departe de iubire, dacă nu crede şi nu iubeşte cu tărie pe Hristos şi pe semenii lui, cu atât mai mult va suferi de aceste urmări preotul care e chemat în mod deosebit să-I slujească Lui, iubindu-L pe El şi pe semenii săi aşa cum ne-a poruncit El, şi dovada iubirii sale faţă de Hristos preotul e dator să o arate nu numai în rugăciunile sale către El pentru păstoriții lui, ci şi în fapte practice de mângâiere şi ajutorare, străine de egoism, a celor ce au nevoie de ele: celor săraci, celor bolnavi, orfanilor, bătrânilor lipsiţi de vreun sprijin. Căci învăţătura lui Hristos care ni-L arată pe El ca pildă nu e o învăţătură teoretică, ci un îndemn spre adevărata viețuire, insuflată de iubire.

Să ştiţi, iubiţi viitori preoți, că în modul acesta vă veți umple viața, încă de pe pământ, de bucurii şi mulţumiri, de putere duhovnicească. Cine dă, lui îşi dă. Numai ajutând pe cei fără putere ne umplem noi înşine de adevărata putere. Căci făcând aceasta oamenilor, o facem lui Hristos Însuşi şi El va fi în noi.