Cuvântul rostit la deschiderea Seminarului de la Buzău

de către directorul Gavril Munteanu

(15 august 1836)

            „Cinstiţi Părinţi,

            Domnilor,

Două feluri de oameni mai cu seamă se deosebesc în societate. Unii, care binelui de obşte jertfesc iubirea de sine; alţii care dimpotrivă iubirii de sine jertfesc binele de obşte. Aceştia din urmă, cunoscuţi sub numele de egoişti, trăiesc numai pentru sine, şi cred că lumea întreagă este zidită numai pentru dânşii. Iubirea de sine îi face nesimţitori către religie, patrie şi chiar către familia lor, toate acestea întrebuinţându-le ca mijloace spre dobândirea sfârşitului lor. Înaintea egoistului nimic nu este sfânt în afară de interes. Acesta este idolul, căruia ridicând altar pe ruinele binelui de obşte, îi jerfeşte fără nicio sfială cinstea, naţionalitatea şi dreptăţile concetăţenilor săi. Egoistul de omenire numai într-atâta vede a ţine, încât aceasta îi produce lui robi. Nu-i pasă egoistului îmbătat de iubirea de sine dacă îşi pierde un neam întreg ce are mai scump (libertatea pentru totdeauna), numai el într-o vreme prea scurtă să-şi poată mulţumi pierzătoarea sa (fatală) patimă. Suspinurile strănepoţilor vânduţi, nu mai răsună în urechea lui cea tocită de zgomotul aurului, dar blestemele lor cu atât mai vârtos vor străbate şi chiar până în mormânt, unde viermele cunoştinţei îl va sfâşia în veci. 

Dar, Slavă Domnului! Istoria, atât sfântă cât şi politică ne învaţă că la toate neamurile şi în toată vremea au fost, sunt şi vor fi oameni sfinţi, făcători de bine, patrioţi şi filantropi, care sunt totdeauna gata să-şi jertfească iubirea de sine pentru religie, patrie, pentru omenire, cu o vorbă, ca nişte instrumente ale pronie cereşti, ca nişte aleşi ai omenirii care au înfruntat egoismul, slăbindu-i puterile. Nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş voi ca să număr pe toţi patrioţii, pe toţi făcătorii de bine ai obştii, pe toţi filantropii de a căror nume este plină istoria şi de ale lor monumente lumea. Fără dacă vrem să ne încredinţăm de adevărul acesta, să ne întoarcem privirea către pământul acestei ţări binecuvântate, vom vedea că o treime din el este hărăzit de iubitori de omenire spre folosul sfintelor locaşuri şi sfintelor aşezăminte.                                       

Toate aceste aşezăminte sunt de mare preţ, deşi poate unele dintr-însele nu împlinesc scopul pentru care sunt întemeiate; căci nu este locaş evlavios, care pe lângă datoria ce are de a sluji lui Dumnezeu pentru sufletul întemeietorului, n-ar avea şi însărcinarea de a jertfi ceva şi pentru îmbunătăţirea naţională, prin deosebite faceri de bine, deşi am spus – poate – unele dintr-însele, neputând ocoli patimile egoismului, nu aduc roadele potrivite cu cugetul ctitorilor, dar sunt atâtea dovezi că ţara românească nu numai felurimi de produse a putut să producă cu îmbelşugare, ci şi bărbaţi iubitori de binele de obşte, bărbaţi patrioţi plini de virtute, care au ştiut să se povăţuiască de această sfântă maximă: „Că fiecare în parte numai atunci poate fi fericit, dacă totul întreg este fericit, pentru că este cu neputinţă, ca fiind trupul întreg bolnav, să nu pătimească şi cel mai mic mădular al lui”.                                                                               

Mitropolitul Teodosie, D. Const. Vodă Brâncoveanul puteau oare să aducă mai plăcută jertfă lui Dumnezeu şi mai mare folos naţiei sale decât să tipărească Sf. Biblie mai întâi în româneşte, au învăţat pe români că Dumnezeu ascultă rugăciunile lor şi în limba lor! Chesarie şi Filaret episcopii Râmnicului; Iosif, Grigorie ai Argeşului nu puţin au îmbunătăţit literatura românească. Cine a fost mitropolitul Grigorie mărturisesc cărţile teologice tipărite şi tălmăcite româneşte de dânsul. Iar cât a contribuit la renaşterea noastră răposatul întru fericire domn Grigore Ghica Voievod, a cărui dulce pomenire e proaspătă în inimile noastre, banul Grigore Brâncoveanu, banul Constantin Bălăceanu şi alţi mai mulţi, ştiu aceia, care pot cunoaşte nepreţuitele rezultate ce au izvorât din întreprinderile lor adevărat patriotice. Că a căzut sistemul cel pierzător al veacului trecut, că în locu-i a urmat o constituţie vrednică de locuitorii acestui pământ clasic, că ne bucurăm de o oblăduire naţională; că pe scumpul tron strămoşesc şade un prinţ din sânul nostru; avem şi noi şcoli în limba patriei, miliţie şi alte aşezăminte obşteşti naţionale, fără de care nu poate fi o naţie; că nu ne mai ruşinăm de însuşi numele nostru cel energic, a căruia singură glăsuire odinioară era destulă să electrizeze pe atâţia români la virtute şi să-i ducă la lauri.

Pomenirea acestor bărbaţi mari, deşi este adânc săpată în foile istoriei Ţării Româneşti, deşi este neştearsă în inimile adevăraţilor fii ai naţiei, dar va veni o vreme când o generaţie mai recunoscătoare decât noi, le va ridica statui, le va înălţa monumente şi le va orândui zile de sărbătoare, ca numele cu faptele lor cele nemuritoare să se binecuvinteze în vecii vecilor de generaţiile din urmă.                             

Dar ce zic? Câţi? Bărbaţi patrioţi avem şi astăzi, care uită de sine pentru binele de obşte. Se silesc, cu pierderea odihnei, a sănătăţii lor, prin întemeierea a felurite aşezăminte în această ţară, lesne primitoare de orice îmbunătăţire, a introduce lumina şi cu aceasta, fericirea neamului, întâmpină mii de piedici, se luptă cu mii de prejudecăţi, ca să pună temeiul unei viitorimi mai fericite, pe care mulţi dintre vieţuitorii lor nu sunt copţi, nu sunt în stare să o prevadă.                     

De această sfântă râvnă pentru binele de obşte a fost însufleţit şi Preasfinţitul nostru Episcop, părintele Chesarie, când a ridicat tipografie nouă aici în Sfânta Episcopie, prin care să ajute luminarea clerului şi prin urmare a neamului cu cărţile ce s-au tipărit într-însa. De această sfântă râvnă a fost însufleţit şi atunci, când a înoit această sfântă biserică din dărâmăturile ei, şi a adus-o la podoaba care se vede astăzi, împreună cu toate aceste locaşuri evlavioase, care înainte semănau mai mult unor ziduri pustii, unde se încuibează păsările cerului, decât unui loc de scăpare a omenirii de valurile lumeşti. Tot de această sfântă râvnă este încălzit şi acum, când deplin împuterniceşte pe precuvioşia sa, părintele Eufrosin arhimandritul Motreanul, ca lângă patrioticele sale jertfe  să adauge şi altele mai patriotice, deschizând cu sărbătoarea aceasta un sfânt şi trebuincios aşezământ, Seminarul. Unde 20 de tineri aleşi, toţi feciori de preot, avându-şi locuinţa, hrana, îmbrăcămintea şi toate cele trebuincioase, în vreme de patru ani se vor putea pregăti pentru darul preoţesc. În care curgere de vreme, afară de citire liberă şi scriere după caligrafie, afară de cântări după psaltichie, vor învăţa gramatica românească, aritmetica, geografia sfântă şi civilă, hronologia sfântă, istoria sfîntă, catehismul; retorica, teologia dogmatică-morală şi pastorală; fizica populară. Nişte cunoştinţe din economia rurală, din vacţinarie şi veterinarie. După săvârşirea acestor ştiinţe, căsătoriţi după lege se vor hirotoni, şi hirotoniţi se vor trimite pe la parohiile potrivite cu vrednicia fiecăruia, după cum se va dovedi prin atestatul general, cuprinzător de gradul învăţăturii şi a purtării seminaristului absolvent, ce se va da la anul al patrulea din curs. Şi singuri aceştia numai vor avea dreptul de a putea pretinde îmbunătăţirile legiuite prin art. 7 al Regulamentului seminarelor pentru preoţi.            

Noi, domnilor, serbăm astăzi deschiderea unui sfânt şi trebuincios aşezământ. Aceasta este o zi de sărbătoare, ce trebuie să fie scumpă nu numai pentru clerul acestei eparhii, pentru care se deschide o nouă epocă, ce-l va ridica în societate la cinstea şi rangul de care îl învredniceşte darul său cel de sus, ci toţi locuitorii aceleia.                                                                

Sfânt, am zis, căci este şcoala în care se va semăna cuvântul lui Dumnezeu. Morala noastră creştină, care ne învaţă să iubim pe Ziditorul a toate, urmând faptele Fiului Său, adică jertfindu-ne pentru binele de obşte ca Izbăvitorul lumii pentru neamul omenesc: să iubim pe aproapele, pe compatrioţii noştri mai vârtos ca pe noi înşine, lucrând cu toţii spre dobândirea sfârşitului zidirii noastre. Morala, care învaţă şi pe cel mai mic ca să îşi cunoască datoriile sale, şi îi face ca nu din frica pedepselor vremelnice, ci din conştiinţă să se supună pravilelor ţării, să respecte stăpânirea, să cinstească pe toţi slujbaşii, fie bisericeşti, fie politiceşti, dând ceea ce esta Cezarului, Cezarului şi ce este a lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Morala care înfrânează şi cele mai ascunse păcate, pe care străşnicia legilor nu este în stare a le pedepsi. Cu o vorbă, Morala, goana întunericului, izvorul de lumină şi comoara fericirii, se va preda în acest aşezământ trebuincios.                                                                                                            

Trebuincios spun, căci dacă va cerceta cineva mai cu băgare de seamă influenţa ce poate avea preotul, după locul ce ocupă în societate spre cultura morală, intelectuală şi politică, lesne se va încredinţa despre adevărul acesta: ca să fie cineva preot, nu este îndestul a citi şi a scrie numai, ba ce zic? la câţi dintre preoţi şi înlesnirea aceasta le lipseşte! ca să fie cineva ministrul Evangheliei, părinte vrednic de numele pe care îl poartă şi de sfânta sa chemare, nu este îndestul ca să rostească Sfânta Evanghelie ca un automat fără a o înţelege, ci trebuie să fie pătruns de adâncile adevăruri, de care sânt pline toate stihurile ei, pentru a putea dumiri de acelea turma lui încredinţată. Nu este îndestul preotului, dacă va să fie adevărat ucenic al lui Hristos, să boteze numai, ci trebuie să şi înveţe după cuvântul Domnului: Mergând, învăţaţi toate nemaurile…. Aşadar, aceea ce trebuie să deosebească pe preot de norod este învăţătura şi faptele sale cele bune, iar nu singurele semne preoţeşti ce le poartă. Ei! Dar cine poate să dea, fără de a avea el însuşi? Cine poate să înveţe pe altul fără de a fi învăţat el însuşi?                               

De acest adevăr pătrunsă, biserica din Constantinopol ţinea şcoli pentru preoţi până la jumătatea veacului al XV-lea, când cu apunerea Împărăţiei Răsăritului, a apus şi învăţătura regulată dintre cler, căruia a trebuit, fireşte, să-i urmeze o neştiinţă; aceasta favorizată de împrejurări, venind în obicei, vremea ca pe toate obiceiurile, a făcut-o lege, ce ne-a stăpânit mai multe veacuri, nu cu puţină vătămare, că toată învăţătura din afară ar fi împotriva Sfintei Scripturi, care porunceşte în Sfânta Evanghelie desluşit: ca lumina să nu se ţină sub obroc.

Biserica slavo-rusească se bucură mai demultă vreme de şcoli teologice însemnate.

Pentru clerul româno-moldovenesc, Preasfinţia sa, Părintele Mitropolitul Veniamin nimic n-a lăsat să treacă din câte pot contribui la luminarea preoţimii şi a neamului. Că clerul nostru a fost lipsit până astăzi de asemenea aşezăminte, numai nestatornicia lucrurilor mai dinainte ne poate dezvinovăţi.                                                                                              

Acum însă, când stările împrejur atât dinlăuntru cât şi din afară ne făgăduiesc statornicie, dacă voim ca să pregătim o viitorime mai fericită pentru următorii noştri, fiidcă o generaţie naşte pe alta, să dăm clerului o creştere cuviincioasă, căci acesta este temeiul pe care trebuie zidite alte aşezăminte mântuitoare, ca să poată stărui. Dacă voim ca cuvântul lui Dumnezeu, ştiinţele, cultura, să-şi întindă ramurile sale făcătoare de bine peste tot pământul românesc, să începem de la preoţi, acestea sunt canalele cele mai sigure prin care se poate vărsa în toate clasele fericirea atât sufletească cât şi pământească. Să ne silim a scoate clerul din trista sa stare, în care l-au împins întâmplările, iar nu greşeala sa. Să dăm mână de ajutor bărbaţilor acelora patrioţi care prin prin astfel de mijloace sfinte, vor ca să deştepte naţia românească din amorţirea ei, şi să-i insufle vie energie, pentru a pune stavilă nenorocirilor acelora, ce poate viitorimea, în sânul său cel nepătruns, le păstrează încă pentru noi!…                                                              

Iubirea de luminarea şi fericirea nemaului românesc a Preaînălţatului nostru Domn, Alexandru Dimitrie Ghica, ne-a deschis drumul. Neasemănata râvnă patriotică a Preasfinţitului nostru Episcop, Părintele Chesarie, ne merge înainte, să le urmăm dar, domnilor, ca să ajungem la sfârşit.

Apoi pot să-mi închei cuvântul, fără de a nu-mi îndrepta vorba şi către voi, iubiţilor tineri, către voi, care v-aţi născut într-o epocă mai fericită decât cinstiţii aceştia părinţi care vă înconjoară cu bucurie? Întrebaţi dacă sfinţiile lor au avut înlesnirile ce vi s-au gătit vouă astăzi spre a putea învăţa cuvântul lui Dumnezeu, spre a vă putea împodobi mintea cu cunoştinţe folositoare, şi spre a vă putea forma inima. Negreşit că nu. La a voastră râvnă rămâne de a vă putea folosi de ocazia aceasta, siliţi-vă dar să fiţi vrednici de jertfa ce s-a făcut pentru voi, siliţi-vă ca nădejdea ce a pus preasfinţia sa în voi să nu fie în deşert. Siliţi-vă a creşte în înţelepciune şi frica Domnului ca patriei să fiţi spre folos, părinţilor voştri spre bucurie, vouă spre bine, şi Seminarului acestuia spre cinste.”